Abuzul sexual în copilărie

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Abuzul sexual în copilărie

Mesaj  Lucica la data de Mar Oct 26, 2010 8:50 am

Abuzul sexual în copilărie





A. Abuzul sexual în copilărie şi adolescenţă

În S.U.A, aproximativ una din patru tinere fete suferă un abuz sexual, fiind victima unei molestări, unui viol sau incest. Mai puţin de jumătate dintre aceste cazuri sunt raportate medicului sau altor organe competitive. Toate victimele suferă o traumă semnificativă, care poate fi vindecată doar prin tratament medical adecvat şi prin intervenţia autorităţilor legale. Deseori, dezgustul faţă de cel care a comis abuzul se însoţeşte de un sentiment de frică intensă. În rezolvarea acestor cazuri, cu o mare încărcătură emoţională, medicii, avocaţii şi serviciile de asistenţă socială trebuie să conlucreze pentru colectarea datelor şi pentru rezolvarea cazurilor. Scopul este de a asigura revenirea victimei la o stare de normalitate, dar, în acelaşi timp, de a identifica şi a pedepsi pe cel care a comis abuzul, protejând astfel victima şi întreaga comunitate.
Victimele unui viol se prezintă, de obicei, imediat după incident, în timp ce acelea care au fost molestate sau supuse unui incest sunt identificate uneori după luni sau chiar ani de la comiterea abuzului, din cauza lipsei unor traume fizice, care să poată fi rapid diagnosticate.
Violul presupune ca violatorul să folosească forţa, iar victima să se opună activ până în ultimul moment.
De fapt, încă mai este foarte răspândită convingerea că dacă o femeie nu se opune activ, ea nu a fost violată.
Violul se defineşte ca fiind o “cunoaştere carnală” a femeii într-o măsură mai mică sau mai mare, fără acordul acesteia, prin impunerea forţei, prin fraudă sau provocând teamă femeii.
Înţelegerea definiţiei legale a termenului de viol este neapărat necesară. Cunoaşterea carnală poate însemna un act sexual complet cu ejaculare seminală sau orice penetraţie cât de uşoară a organului genital feminin de către organul genital masculin chiar fără emisiunea de lichid seminal.
Pentru a putea vorbi despre viol, trebuie ca una dintre părţi să se opună actului sexual sau ca cel agresat să fie minor. Vorbim despre viol şi atunci când persoana supusă acestui ace sexual a fost în prealabil drogată, adormită sau este incompetentă mintal.
Orice formă sau grad de intimidare arată că violatorul nu a obţinut asentimentul victimei.
Incestul este un delict sexual, care apare atunci când agresorul şi victima sunt înrudiţi şi nu ar putea să se căsătorească legal. Din cauza naturii sale, incestul deseori nu este raportat şi este dificil de dovedit. Din păcate, incestul şi moletarea intrafamilială sunt probabil, cele mai frecvente forme de abuz sexual asupra copilului.
Incidenţa reală a actelor sexuale în care victimele sunt copii este dificil de evaluat din cauza lipsei unei statistici la nivel naţional. Majoritatea cazurilor de incest au loc între tatăl vitreg şi fiica vitregă.
Pedofilia implică adeseori un contact sexual neviolent cu un copil, realizat de către adult şi constă în manipularea organelor sexuale, admirarea şi stimularea lor orală şi genitală.
Violatorul şi cel care comite acte de molestare este deseori descris psihologic ca o persoană cu tulburări sexuale, mentale sau ca o persoană periculoasă din punct de vedere sexual. Aceşti termeni sunt medicali, cât şi juridici. Comportamentul violatorilor este caracterizat ca fiind cauzat de o tulburare de personalitate, care devine inadecvată, antisocială şi explozivă.
Când atacul sexual este urmarea unui impuls sexual primar, agresorul manifestă o personalitate inadecvată cu un slab control al impulsului combinat cu dorinţe sexuale sau înclinaţii homosexuale. El este deseori exhibiţionist, fetişit, obsesiv-compulsiv, prezintă lipsă de încredere în sine şi este umil social. Colegii îl descriu deseori ca fiind liniştit, timid, un lucrător de încredere. Din punct de vedere intelectual este normal, dar are o accentuată lipsă de încredere în sine.
Atacatorii agresivi şi brutali au un comportament antisocial şi expoloziv, ei având adeseori un lung istoric de comportament antisocial nonsexual. Frecvent, ei manifestă depresie, halucinaţii sau simptome paranoide. De asemenea, s-a observat că agresorii au fost în copilăria lor martorii unor violenţe extreme, îndreptate, în special împotriva mamelor lor.
Pedofilul sau cel care molestează copii este un individ cu tulburări mentale şi fără maturarea psihosexuală. 80% dintre aceştia au sub 35 de ani şi doar 1-2 % peste 50. Cei care aparţin grupei de vârstă de 30-35 de ani tind să-şi satisfacă fanteziile din adolescenţă şi au ca motiv al acţiunii lor insatisfacţiile din cadrul căsătoriei. Cei care molestează copii pot proveni din rândul delincvenţilor dar pot fi şi membrii marcanţi ai comunităţii. În majoritatea cazurilor, copilul cunoaşte agresorul, îl vede deseori, îl admiră şi are încredere în el.
Pedofilii sunt un grup special de agresori sexuali cu un istoric lung de relaţii nesatisfăcute cu femeile. Mulţi nu au avut o relaţie heterosexuală adultă normală. Agresorii cronici sunt mai impulsivi, neconvenţionali, bizari, confuzi, alienaţi, prezentând şi acuze psihosomatice. Pedofilii au o personalitate pasiv-agresivă cu sentimente de inferioritate şi o puternică dependenţă. În peste 50% dintre cazuri, abuzul sexual nu este izolat, ci persistă pe o perioadă lungă de timp, de la săptămâni până la ani.
Mulţi dintre pedofili şi violatori au severe disfuncţii psihosexuale, care se manifestă în cursul agresiunii. Atacatorul poate prezenta o erecţie inadecvată, ejaculare precoce sau tardivă, impotenţa.
Agresorii sexuali sunt caracterizaţi deseori ca pacienţi sau prizonieri “model” în cursul spitalizării sau încarcerării lor. Ei sunt ascultători şi se comportă bine în afara activităţilor lor sexuale. Societatea este însă din nou expusă riscului când aceşti agresori sunt puşi în libertate şi ajung într-un mediu în care personalitatea lor inadecvată, lipsa respectului de sine şi relaţiile sexuale nesatisfăcute le provoacă disfuncţie psihosexuală. Agresorii sexuali se vindecă rar.
Deşi copiii reprezintă 60% dintre victimele agresiunii sexuale, multe cazuri rămân necunoscute, deoarece agresiunile se produc în mediul familial şi se asociază cu molestarea nonviolentă şi incest, nefiind raportate. Doar agresiunile din afara căminului, mai brutale şi care constituie acte de viol, sunt cunoscute.
Vârsta medie a victimelor supuse molestării este de 11 ani. Majoritatea sunt fetiţe premenarhale şi 85% dintre ele îşi cunosc agresorul. De fapt, vârsta cea mai frecventă la care sunt molestate victimele este cuprinsă între 4-8 ani, iar incestul apare cel mai frecvent între 10-14 ani; 80% dintre molestări sunt neviolente, restul de 20% fiind însoţite de viol, brutalizări, mutilări şi chiar crime; 30-50% dintre agresori sunt vecini, prieteni sau rude. Doar 15% dintre pedofili sunt complet necunoscuţi victimelor. Când pedofilul îşi cunoaşte victima, agresiunea este în general, neviolentă, repetată şi nefiind descoperită de către autorităţi. Modificările psihologice ale victimei sunt mult mai adânci şi necesită tratament psihologic pe termen lung.
Relaţiile incestuoase încep, de obicei, cu primul născut de sex feminin, când acesta atinge vârsta de 8-10 ani şi cel mai frecvent se termină la vârsta instalării menarhăi. Dacă există o a doua fiică, comportamentul incestuos se va îndrepta către aceasta. Ocazional, incestul se confirmă şi în timpul adolescenţei. Victimele incestului pot prezenta isterie, fobii, tentative de suicid, comportament psihotic. Aceste fete, ajunse la vârsta maturităţii, sunt depresive şi anxioase.
În timp ce violul şi molestarea reprezintă disfuncţii ale comunităţii, incestul este o problemă care apare din cauza disfuncţiilor intrafamiliale. Victimele incestului trebuie tratate cu mare atenţie şi cu implicarea întregii familii în terapie, altfel disfuncţiile de menţin, poate reapărea incestul sau altă disfuncţie intrafamilială.
Violul este însoţit de violenţă, 10-46% dintre victime prezentând leziuni minore nongenitale, iar 4-15% răniri grave. Trauma fizică apare la cap, faţă, gât, torace, extremităţi, când victima este lovită, legată în cursul luptei sale cu agresorul. Leziunile cuprind echimoze, laceraţii, contuzii minore. Echimozele sunt urmarea apărării victimei care a încercat să-şi protejeze faţa şi toracele de lovituri. Astfel de răni trebuie fotografiate şi descrise cu exactitate de către medicul care face constatarea.
Leziunile fizice majore, cuprinzând fracturi, hematoame subdurale, contuzii cerebrale, fracturi craniene necesită spitalizarea victimei. Faptul că traumele fizice sunt frecvente şi pot duce chiar la deces confirmă că violul este, în primul rând, un act de violenţă în care sexul este utilizat ca armă.
Injuriile perineale minore se observă la 80% dintre victimele unei agresiuni sexuale, fiind vorba despre abraziuni perihimenale, contuzii sau lacerări vaginale. Majoritatea leziunilor sunt externe. Deseori, se observă leziuni genitale, chiar în absenţa lichidului seminal sau a spermatozoizilor. Aceste leziuni sunt foarte dureroase şi însoţite de obicei de o sângerare minimală. În timp ce victimele unui viol, ale unei molestări unice se prezintă cu leziuni fizice şi genitale, cele care sunt supuse unei molestări cronice, sau unui incest, de obicei, nu prezintă semne acute ale unei leziuni genitale.
Victimele unei molestări pot prezenta un eritem himenal lateral sau circumferenţial, secundar unei manipulări extensive cu degetul sau cu un alt obiect.
Victimele abuzului sexual suferă multiple conflicte emoţionale. Stresul şi trauma emoţională abia încep odată cu atacul fizic. La trauma emoţională contribuie şi sistemul medico-legal. Burgess şi Holstrumm au descris “sindromul traumei prin viol”, care cuprinde două faze:
(1) faza acută de dezorganizare;
(2) faza lungă de reorganizare

Faza acută se corelează cu reacţiile imediate de după viol. Victimele tinere, în special fetele postmenarhale, prezintă semne somatice, ca tensiune musculo-scheletală, instabilitate gastrointestinală cu diaree, dismenoree, vaginită, cefalee şi anorexie. Din punct de vedere emoţional, prezintă o teamă intensă, sentiment de umilinţă, jenă, vină şi depresie. Când există condiţii predispozante, se poate ajunge la isterie şi psihoză. În cursul fazei lungi de reorganizare, victimele prezintă o intensă activitate motorie, coşmaruri repetitive şi depresie. Este necesară intervenţia suportivă pentru a minimaliza şi escalada aceste probleme. O altă preocupare a victimelor este posibilitatea apariţiei unei sarcini sau contactării unei boli venerice.
Majoritatea victimelor unei agresiuni sexuale vor suferi de o criză emoţională după agresiune. Este necesară o intervenţie acută pentru înlăturarea stresului puternic şi pentru identificarea victimelor care pot prezenta dificultăţi emoţionale. Victimele trebuie reasigurate că erau perfect normale înainte de agresiune. Victimele cu vârsta de sub 5 ani pot prezenta regresii de dezvoltare, relaţii inadecvate cu părinţii şi coşmaruri repetate. Părinţii acestor copii trebuie consiliaţi şi supuşi unor terapii suportive. Un mediu familial cald poate readuce copilul la normalitate. Victimele de vârstă şcolară prezintă modificări fizice şi emoţionale care sunt consecinţa incapacităţii lor de a face faţă stresului situaţional. Pot prezenta scăderi ale performanţelor şcolare, depresie, insomnie, anxietate, frică şi chiar isterie. Unii copii chiar fug de acasă.
Deşi tratamentul suferinţei fizice şi emoţionale a victimei agresiunii sexuale prezintă cea mai mare importanţă, pentru o evaluare medico-legală trebuie realizat un examen genital de specialitate şi o evaluare de laborator. Înaintea examinării medico-legale, trebuie obţinut acordul victimei pentru colectarea mostrelor, realizarea examinării şi executarea de fotografii. O evaluare medico-legală trebuie să urmeze următoarea secvenţialitate:
(1) un istoric medico-legal pertinent al incidentului;
(2) un examen fizic general;
(3) un examen ginecologic de specialitate;
(4) o recoltare a probelor de laborator, ca dovadă;
(5) tratament medical adecvat şi consiliere psihologică.
Tratamentul leziunilor fizice se face cu medicaţia adecvată şi cu suturi, când este cazul. Pacientul necesită o evaluare a sănătăţii mentale şi o terapie suportivă. Consilierea psihologică este necesară, la aceasta trebuind să participe şi familia, atunci când a fost vorba de un incest. Consilierul trebuie să exploreze trauma emoţională a victimei şi să o asigure pe aceasta de deplina sa normalitate psihică. Trauma psihosexuală este întotdeauna prezentă, chiar dacă victima apare calmă şi având un control de sine desăvârşit.
Trebuie făcută profilaxia bolilor venerice şi trebuie exclusă o posibilă sarcină, apărută ca urmare a agresiunii. Toate examinările ginecologice trebuie făcute cu multă atenţie, căci acestea sunt, de obicei, foarte dureroase după o agresiune. Fiecare victimă a unei agresiuni trebuie supusă unui protocol detaliat de evaluare, tratament şi urmărire.
Evaluarea unui abuz sexual comis asupra uni copil sau adolescent trebuie să poată fi realizată de orice medic pediatru sau medic de familie. Victimele unui abuz sexual pot prezenta probleme fizice şi emoţionale, ce pot trece neobservate de către practicianul neavizat.
Tinerele victime ale unui abuz sexual trebuie evaluate cu grijă şi întotdeauna trebuie întocmit un raport medico-legal.
Toate datele furnizate de medic sunt considerate ca evidenţe faptice, de aceea acest raport medico-legal trebuie întocmit cu foarte mare atenţie şi meticuliozitate, căci el va constitui baza investigaţiilor legale în caz de abuz sexual.

B. Maltratarea copiilor cu disabilităţi
Obiectivul: Se încearcă căutarea unor intervenţii eficiente faţă de maltratarea copiilor cu disabilităţi. Literatura care există recomandă formarea unei echipe de specialişti, ai cărei membri să înţeleagă exact considerentele speciale de a lucra cu copii disabili. Literatura nu defineşte nivelul de înţelegere curentă a membrilor echipei în comparaţie cu nivelul de cunoştinţe esenţiale.
Metoda: Studiul a folosit evaluatori speciali pentru fiecare dintre cele 3 grupuri : părinţi, educatori, investigatori. Ei au fost întrebaţi despre cunoştinţele pe care le aveau, experienţa cu şi interesul pentru maltratarea copiilor disabili.
Rezultate: În timp ce subiecţii păreau să fie conştienţi de unele părţi ale problemei, nivelul cunoştinţelor lor, era foarte mic. Majoritatea lor s-a arătat dornică să meargă la şedinţe de pregătire şi toate cele 3 grupuri au dorit ca problema maltratării copiilor cu disabilităţi să aibă prioritate în pregătirea lor. În majoritatea interviurilor, mai puţin de o treime din subiecţi au spus că erau la curent cu toate aspectele exceptând 54% din profesorii care considerau că este responsabilitatea profesionaliştilor de a raporta abuzurile suspectate. 43% din părinţi şi 71% din educatori bănuiau abuzul copiilor cu disabilităţi , 65% din educatori raportaseră ei înşişi abuzul bănuit sau în conjunctura unor altor profesionalişti. De asemenea 79% din educatori au spus că directorul lor duce o politică (tactică) de raportare a copiilor abuzaţi, totuşi 18% nu erau siguri, iar 3% au spus că directorul nu a avut o astfel de tactică. Pentru împrospătarea legilor în atenţia personalului şcolilor, 43% din subiecţi folosiseră profesionalişti care să-i asiste cu investigaţii ale abuzului sexual implicând copii cu disabilităţi. În aceste tipuri de asistenţe ale unor specialişti au participat Şcoala pentru surzi, psihiatrii pentru copii, psihologi terapeuţi, specialişti în retardul mental, din variate surse şi agenţii şi consilieri cu experienţă.
Concluzia: S-a ajuns la concluzia că echipa de intervenţie în maltratarea copilului cu disabilităţi, în integritatea sa, este receptivă, dornică de a urma cursurile de educaţie specială pentru a umple golurile din cunoştinţele deţinute.
Recentele studii din întreaga lume sugerează că maltratarea acestor copii a devenit, din păcate ceva comun în viaţa “multor, probabil majorităţii oamenilor cu disabilităţi” (Sabsez 1994) NCAAN a condus primul şi singurul efort naţional în determinarea frecvenţei maltratărilor copiilor cu disabilităţi (în 1991). Rezultatele sugerau că incidenţa maltratării acestor copii era de 1,7 ori mai mare decât incidenţa maltratării copiilor fără disabilităţi (NCAN, 1993). În timp ce cauzele abuzului sunt în general aceleaşi cu cele ale abuzului copiilor normali (Ammetmann & Baladerian, 1993), factori unici contribuie la creşterea numărului de abuzuri ale copiilor disabili. Aspecte ale anumitor disabilităţi plasează unii copii într-o poziţie chiar mai vulnerabilă, putându-se proteja mai greu decât cei normali (A&B, ‘93). De asemenea, subestimând măsurile ce ar trebui luate la adresa copiilor cu disabilităţi contribuim la incidenţa abuzurilor (A & B, ’93; Sobsez ‘94). Slăbiciuni în sistemul de intervenţie în acest proces se regăsesc pe lista factorilor cauzali ai fenomenului. “Este o greşeală să dăm vina pe oamenii din sisteme, dar nu este o greşeală să privim atenţi sistemele în care operăm şi să spunem <<Nu>>” “Nu există nici un grup profesional care să aivă toată înţelepciunea necesară acestei prome” (NATIONAL SZMPOSIUM ON ABUSE AND NEGLECT OF CHILD WITH DISABILITIES, ‘95).
C. Tineri agresori sexuali

În anii ’80 instituţii de ocrotire a copilului în U.S. recunoşteau nevoia de a înlătura riscul ca unii copii să abuzeze de alţi copii. Procesele şi antipublicitatea au mărit atenţia la acest risc, I-au determinat pe terapeuţii copiilor abuzaţi sau agresori sexual să recunoască necesitatea unor intervenţii înainte ca tinerii să întâmpine probleme de comportament sexual. Au fost înregistrate exagerări în unele situaţii şi lipsa de protecţie în alte situaţii, ceea ce demonstrează nevoia de pregătire profesională.
Vechile cercetări cu tineri agresori sexuali au scos la iveală multe cazuri de raporturi şi înregistrări unde părinţii îşi exprimau îngrijorarea cu privire la comportamentul sexual al tinerilor, în special celor aflaţi la pubertate. Nu a fost ceva neobişnuit nici pentru cei de 12 sau 14 ani. Unii dintre aceştia supuşi unui tratament preventiv (lucru hotărât de tribunal) spuneau: “Ştiam eu că o să am necazuri pentru comportamentul meu sexual … Dar n-am ştiut niciodată că este ilegal şi încă nu înţeleg de ce I se spune abuz.” . Părinţii copiilor agresori sexual au raportat adesea : desene sexuale explicite, limbajul obscen şi comportamentul sexual neobişnuit; care au avut ca rezultat: exmatricularea, probleme pe măsură, nevoia de ajutor, totuşi copilul pedepsit, care s-a adresat unui avocat sau a fost identificat ca victimă a unui abuz sexual a spus că adulţii rareori au discutat direct cu ei despre natura sexuală a comportamentului. Similar, părinţii au cerut prea puţini ajutorul pedriatilor, consilierilor şcolari şi psihologilor în vederea elaborării unor strategii de modificare a comportamentului copilului, dar n-au pus aproape niciodată problema abuzului sexual.
În acelaşi timp, agenţii ale serviciului social au primit din ce în ce mai multe cereri de investigare a posibilelor abuzuri sexuale , care erau bazate pe comportamentul sexual al copiilor inofensivi sau nu.
Când tabuurile care preveniseră recunoaşterea incidenţei şi prevalenţei abuzului sexual al copilului au început să se schimbe (Kempe, 1917), serviciile de protecţie ai copilului au recunoscut că, comportamentul sexual al copilului poate fi un semn al experienţei agresive şi terapeuţii au început să se preocupe de modul cum experienţa unui abuz sexual ar putea influenţa evoluţia copilului şi formarea imagini despre sine. Mult din literatura descriptivă s-a referit la “exteriorizări sexuale ale copiilor care fuseseră abuzaţi sexual (Friederich, Urquiza & Beike, 1986; Yates, 1982; Jampole &Weber, 1987; Wolfe & Wolfe, 1988).
Cam în aceeaşi vreme practicanţii care vroiau să meargă dincolo de a descrie aceste comportamente, au încercat să amplifice intervenţiile în vederea reducerii comportamentelor sexuale.
Consilierii şi profesorii au observat natura rezistentă şi cronică a exteriorizări sexuale, a unora dintre copii şi cei care îi tratau pe copii agresiv sexual erau îngrijoraţi ca nu cumva aceste comportamente să nu se convertească în modele de comportament care erau aparente în copilărie. Abuzul copiilor de către alţi copii a fost descris în prezentări şi reviste de Cavanugh – Johnson (1988), Cantwell (1988), Isaac (1986) and Stickrod – Gray (1986). Pe la jumătatea anilor 80 instituţiile pentru ajutorul copiilor începuseră să se ocupe de copilul abuzat de un alt copil, aflat în grija organizaţiei.
Totuşi majoritatea instituţiilor nu a avut nici o bază pentru proceduri şi poliţie, pentru a îndepărta aceste riscuri.
Chiar dacă intervenţiile au început să fie specifice, în contextul tratamentului copiilor abuzaţi şi celor ce au agresat sexual alţi copii, profesionaliştii au încercat să trateze deviaţiile sexuale fără o înţelegere exactă a sănătăţii şi normalităţii evoluţiei sexuale în copilărie (Green, 1985). Nevoia de mai multe cunoştinţe era clară.
Interviuri cu tineri violaţi sexual

Au fost intervievaţi 14 tineri (12 – 14 ani) care urmau un tratament în cadrul unei şcoli de corecţie şi 6 tineri (6-12 ani) care urmau un tratament de probă pentru fracţiune. Întrebări directe îi incitau pe băieţi să vorbească despre amintirile lor sexuale şi comportamentul lor sexual, ca: jocul lor fantezist şi expunerea la stimuli sau informaţii. Detaliile le erau smulse prin modalităţi ca “ Asta este ultima ta amintire despre comportamentul tău sexual pe care mi-o poţi spune?” – “ Ce vârstă aveai atunci?” – “Îţi aminteşti la ce te gândeai?” – “Părinţii tăi ştiau despre asta?” – “Ce s-a întâmplat când ai fost prins?” . Multe din experienţele anterioare, curiozităţi sau confuzii se datorau în legătură cu expunerea lor la stimuli, informaţii, experienţe sexuale, inteligibile pentru ei. În orice caz, descrierile comportamentului lor includeau şi: recurgerea la, forţă, puterea excesivă, intimidare, manipulare, farse, coruperi, asociate cu amintiri şi fantezii. Trei dintre cei 14 băieţi folosiseră jocul cu focul şi câţiva au descris abuzuri fizic-sadice ale animalelor de casă cu mult înaintea apariţiei comportamentului abuziv sexual.
Gândurile ce acompaniau amintirile băieţilor erau impresionate în ceea ce priveşte detaliile despre file, intenţii şi izbucniri în mai multe situaţii. Ideile din timpul acţiunilor sexuale reprezentau un tip de informaţii care lipseau din orice altă sursă de informaţii. Raportul despre ideile sexuale ale copiilor (Goltman & Goltman, 1982) a strâns informaţii despre cunoştinţele şi convingerile copiilor; aceste interviuri cu privire la amintiri din copilărie asociate cu acţiuni au acoperit mai multe aspecte interpersonale şi dinamice. Un exemplu surprinzător a fost cel al unui băiat de 12 ani, acuzat de asaltarea sexuală, violentă a unui copil; el descria cum îşi pieptăna şi brusca ursuleţul în numeroase rânduri la vârsta de 5 ani sau 6 ani. La interviu el spunea: “ Îmi amintesc odată …” sau “Îmi amintesc altădată…”. Băieţelul obişnuia să penetreze căptuşeala ursuleţului cu penisul , să urineze înăuntrul lui, să-l lovească, să-l izbească de perete şi eventual să distrugă animăluţul din pluş.
Interesul faţă de acţiunile băieţelului creşte odată ce este adăugat materialul fanteziilor: băieţelul îi spune ursuleţului să se apropie de el, îl forţează să-i fie complice, îl umileşte cu urina, îl bate ca să se asigure că acesta va păstra secretul; şi îl sfâşie odată ce scenariul fanteziei a ajuns la punctul de rezistenţă: Ursuleţul spune “NU”.
Au fost depistate atitudini de acest gen la copii faţă de păpuşi, animale de pluş, animale de casă şi s-a atras atenţia părinţilor asupra fanteziilor de acest gen. Grupul de experţi a ajuns la concluzia că adulţii trebuie să recunoască legătura dintre fantezie şi comportament; să considere aceste fantezii şi jocuri ca potenţiali precursori pentru comportamentul viitor.
Această ipoteză are la bază şi studiul observaţional asupra păpuşarilor care îşi îngrijesc păpuşile exact cum au fost ei îngrijiţi … “la bine şi la rău” (Haynes – Seman & Hart, 1987). Aceste observaţii ar trebui să cuprindă şi o notă de preocupare faţă de modalităţile în care sunt folosite manechine, păpuşi pentru anatomie în jocul terapeutic.

D. Copilul abuzat sexual de părinte.

Obiectivul: Scopul major este acela de a găsi un răspuns empiric la următoarea întrebare : “experienţa unui abuz sexual din copilăria unei femei, are sau nu un impact asupra structurii şi conţinutului percepţiilor şi principiilor privind propriul copil ?

Metode: Amintirile şi descrierile curente ale copiilor, sinele, multe altele ca şi părinţii au fost comparate longitudinal, pe două grupuri de mame în perioadele când copii lor aveau: 6 luni, 1 an şi respectiv 2 ani. Unul dintre grupuri era format din mame ce raportaseră că fuseseră abuzate în copilărie; grupul de control era format din mame care nu suferiseră abuzuri. Cele două grupuri au fost comparate în funcţie de vârsta copilului, rasă şi statut socio-economic.

Rezultate: Perceperea propriului copil era diferită cu mult de la un grup la celălalt. Mamele abuzate au rămas cu mult în urma celorlalte, prin cât de mult se diferenţia modul negativ, denaturat în care îşi percepeau copii faţă de cel optimist, pozitiv al celuilalt grup.

Freud vorbea despre “excepţii” – “cei care au avut o mare suferinţă în prima copilărie de care ei se simt fără nici o vină, încât refuză frustrarea, efortul, şi legea. Ei gândesc că au suferit destul pentru a avea la maturitate dreptul de a nu se supune noilor exigenţe pe care nu le-ar mai suporta, se consideră excepţii şi ţin să se izoleze” (“Quelques caracteres degages par la psychanalise )

E) Este abuzul sexual al copilului un lucru obişnuit în Israel ?

Obiectivul: Determinarea predominanţei abuzului sexual în copilărie (CSA) într-un exemplu întâmplător de adulţi, pacienţi (prezentându-se pentru un control de rutină al sănătăţii) ai clinicilor familiale din Israel.
Metoda: 1005 pacienţi aleşi la întâmplare din 45 de clinici 18 --> 55 ani, au participat la acest chestionar.
Rezultatul: 25% au indicat că fuseseră abuzaţi sexual în copilărie. Mai multe femei decât bărbaţi au raportat CSA, în aceeaşi situaţie au fost şi femeile originare din ţări occidentale cât şi cele cu mai mult de 12 ani de educaţie. Nu era nici o legătură între CSA şi celelalte variabile socio.demografice examinate. Pipăitul era activitatea cea mai obişnuită, iar preludiul activitatea cel mai puţin experimentată. 45% din autorii abuzului erau din-nainte ştiuţi. Principala vârstă la care erau abuzaţi copiii varia între 10 şi 14 ani. Numai 45% din subiecţi spuseseră cuiva despre abuz.
Concluzia: Din moment ce nici un alt studiu de acest tip, nu a fost realizat în Israel, aceste rezultate sugerează că şi aici ca în ţările occidentale CSA este o problemă relativ comună. Familiile de doctori şi alţi profesionişti în domeniul sănătăţii ar trebui să fie conştienţi cu această realitate şi binecunoscutul său potenţial.

_________________________________________________
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Daca intr-o zi iti vine sa plangi,cauta-ma!Nu promit sa te fac sa razi,dar voi plange alaturi de tine! Daca intr-o zi iti vine sa fugi,cauta-ma! Nu promit sa te opresc,dar voi fugi alaturi de tine! Daca itr-o zi ma cauti si nu iti raspund,vino! Poate am eu nevoie de tine!
avatar
Lucica
FONDATORI
FONDATORI

Mesaje : 739
Data de inscriere : 14/10/2010
Varsta : 38
Localizare : OLT

http://olteanca.forumulmeu.ro

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum