Gandirea....

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Gandirea....

Mesaj  Lucica la data de Sam Oct 30, 2010 6:06 am

1. CARACTERZAREA GENERALĂ A GÂNDIRII
În vederea circumscrierii unui fenomen atât de complex cum este gândirea, găsim potrivită abordarea lui din cel puţin trei perspective: (1) funcţională, (2) psihogenetică şi (3) structural-operatorie.

(1). Din punct de vedere funcţional, adică al rolului sau funcţiei pe care îl joacă în dinamica personalităţii, gândirea este o modalitate specifică a vieţii de relaţie, un schimb specific între organism şi mediu. Specificitatea acestui schimb rezidă în procesul complementar de asimilare a mediului la structurile cognitive ale subiectului şi de acomodare a acestor structuri la constrângerile realităţii. Rezultatul principal al acestui proces este cunoaşterea realităţii şi, ca urmare, sporirea adaptabilităţii fiinţei umane. Prin gândire, omul îşi dirijează comportamentele, îşi planifica acţiunile, proiectează scopuri, alege mijloacele pentru realizarea lor optimă etc.

Prin aportul pe care şi-l aduce la cunoaşterea structurilor invariante ale realităţii, gândirea conferă comportamentului uman trăsătura raţionalităţii.

Gândirea, ca funcţie adaptativă, nu se exercita permanent. Omul gândeşte în deosebi atunci când este solicitat de probleme, de situaţii inedite pentru care nu dispune, în repertoriul sau – de acte învăţate, de soluţii gata-făcute.

(2). Din punct de vedere istoric şi psihogenetic, gândirea este – prin origine – acţiune. Principala condiţie a apariţiei gândirii este deci interiorizarea acţiunii. Procesul de constituire a gândirii prin "interiorizarea acţiunii" antrenează două mecanisme: mecanismul operatoriu (transformarea acţiunii în operaţie) şi mecanismul semiotic (trecerea de la acţiunea asupra obiectelor la operaţii asupra reprezentărilor , semnelor, simbolurilor acestor obiecte).

O operaţie nu este o acţiune pur şi simplu mintală. În definiţia lui Piaget, o operaţie de gândire este o acţiune interiorizată, devenită reversibilă şi gata de a "se compune" cu altele în cadrul unui sistem, constituind astfel demersul logic, inferenţa propriu-zisa, care, virtual, face inutil apelul la experienţă. Prin urmare, nu putem vorbi de operaţii propriu-zise până ce acţiunea mintală nu este reversibilă şi în acelaşi timp solidară cu altele într-un sistem. O asemenea achiziţie este consemnata la copil în medie în jurul vârstei de 6-7 ani. La vârsta preşcolara se întâlnesc copii care fac singuri drumul de acasă la grădiniţa şi înapoi, dar daca li se cere să reconstituie traseul folosind mici obiecte tridimensionale din carton (căsuţe, străzi, părculeţe, cheiul unui râu), ei nu reuşesc acest lucru. Ceea ce a fost dobândit deja pe planul acţiunii nu poate fi reconstituit imediat pe planul reprezentării. Interiorizarea unei acţiuni, transpunerea ei pe plan mintal presupune, ca o premisa, capacitatea de reprezentare, atestată la copii încă din cel de-al doilea an de viaţă. Dar o reprezentare izolată nu înseamnă încă suportul unei operaţii; se cere o articulare a reprezentărilor drept condiţie a interiorizării acţiunii. în jurul vârstei de 6-7 ani – aşa cum s-a arătat – apare şi reversibilitatea, adică posibilitatea compunerii pe plan mintal a acţiunii directe (T) cu inversa ei (T-1), ceea ce indică formarea sistemelor de operaţii.

În ceea ce priveşte funcţionarea semiotică, aceasta este capacitatea individului de a opera cu semne / simboluri ca substitute ale obiectelor şi actelor externe. Omul – cum scrie P. Fraisse – ajunge să opereze prin şi cu semnele, în primul rând cu cele lingvistice, ca şi cu / prin referenţii acestora. Limbajul verbal reprezintă la om mecanismul semiotic prin excelenţă, fără să fie unicul. Ca urmare, deşi dobândirea limbajului sporeşte considerabil capacitatea operatorie a omului, gândirea logica se poate dobândi independent de limbaj. Studiile făcute pe copiii surzi au arătat că aparatul logic al gândirii se dezvoltă şi în absenta limbajului verbal, deşi cu o întârziere de 1-2 ani; în plus, el prezintă aceleaşi stadii de evoluţie ca şi la copilul normal.

Aceasta implica faptul ca planul mental – al semnelor şi simbolurilor obiective din realitate – chiar dacă e consolidat prin limbaj – apare totuşi înaintea limbajului. Se consideră că la originea reprezentării realităţii în mintea noastră se afla actul imitaţiei. în opinia lui Piaget, de pildă, reprezentarea este "imitaţie interiorizata", efectul interiorizării mecanismului imitativ. Psihologul elveţian înfăţişează o trecere sau filiaţie continuă de la imitaţie la imaginea mintală. Mai întâi este vorba de imitaţia amânată, când gestul imitativ apare în absenta obiectului–model ; urmează jocul simbolic, când copilul repetă independent gesturi copiate din jur (de exemplu, se face că doarme); intervine apoi desenul ca reprezentare grafica şi în sfârşit, imaginea mintala ca "imitaţie interiorizată". Pornind de aici, Piaget va susţine că imaginea mintala, ca evocare a unui obiect sau act extern – în absenta acestuia – nu constituie un fapt primar, un simplu reziduu senzorial, ci mai curând o copie activă. În sprijinul acestei afirmaţii se citează două argumente. Întâi, evocarea interioara a unei mişcări declanşează aceleaşi unde electrice, corticale (EEG) sau musculare (EMG) ca şi executarea materială a mişcării, deci, evocarea unei mişcări presupune schiţarea ei în minte. În al doilea rând, daca imaginea ar fi o simplă prelungire a percepţiei, ar trebui sa intervină imediat după naştere; or indiciile apariţiei evocării reprezentative sunt consemnate numai începând din al doilea an al vieţii. Opusă acestei poziţii este concepţia curenta care leagă reprezentarea de codul psihobiologic.

(3). Din punct de vedere structural–operatoriu, gândirea constă din structuri cognitive ( = informaţii structurate) şi operaţii sau secvenţe de operaţii ( = strategii) de poartă asupra acestor structuri.

Structura cognitivă tipică pentru gândire este noţiunea. Noţiunea structurează informaţiile generale, necesare şi esenţiale despre un obiect sau stare de lucru. Ea depăşeşte datul nemijlocit al percepţiei, deşi se bazează sau se sprijină pe informaţia perceptiva. în percepţie esenţialul coexista pe acelaşi plan cu neesenţialul, avem un sincretism al percepţiei. Dimpotrivă, noţiunea este un model informaţional integrativ, care subordonează o mulţime de cazuri particulare, individuale. Gândirea, în cel mai înalt grad al său, înseamnă operarea cu noţiuni. Formarea noţiunilor este un proces îndelungat, care se desfăşoară în strânsă interdependenta cu dezvoltarea repertoriului de operaţii cognitive ale subiectului.

Operaţiile sau prelucrările (procesările) la care e supusa informaţia psihică sunt extrem de variate şi au o organizare ierarhică. Operaţiile de nivel inferior, intră ca subcomponente intr-o operaţie de nivel superior. La nivel mediu de analiză a gândirii, operaţia cea mai însemnată este raţionamentul (inferenţa). Pentru a rezolva probleme mai complexe, subiectul e nevoit să folosească o serie bine ordonata de operaţii numită strategie rezolutiva. Exista doua mari tipuri de strategii: algoritmi şi euristici asupra cărora se va insista intr-un paragraf ulterior. Deocamdată sa rezumăm, spunând că în expresia ei matură gândirea consta dintr-un ansamblu de operaţii şi strategii, ce au loc asupra noţiunilor. Ea are ca rezultat reflectarea (reprezentarea) generalizată şi mijlocita a realităţii.


2. RAŢIONAMENTUL
Cercetările asupra aspectului operatoriu al gândirii s-au focalizat fie pe investigarea raţionamentului, fie pe investigarea strategiilor utilizate în rezolvarea de probleme. Deşi raţionamentul formează "nucleul tare" al gândirii, el constituie numai o parte din procedurile de care dispune gândirea în rezolvarea de probleme. Există numeroase strategii rezolutive care nu au la baza raţionamentul, de aici cercetările psihologiei diferenţiale dar complementare, asupra raţionamentului şi rezolvării de probleme.

In general se consideră ca raţionamentul este o procedura prin care se obţin informaţii noi din combinarea celor deja existente. Deci, raţionamentul (inferenţa) reclama o trecere dincolo de informaţia data iniţial. Dar nu orice astfel de trecere este în mod necesar o inferenţă. De pildă, deşi vedem doar doua fete şi trei muchii ale unui cub, ştim că este vorba de un cub. La aceasta cunoştinţă nu ajungem insa printr-o inferenţă, ci printr-o operaţie de gestalt.

In mod tradiţional, raţionamentele se împart în doua mari categorii: (1) inductive; (2) deductive.

(1)Raţionamentul inductiv. în funcţie de obiectul inducţie ( = ceea ce se induce) avem trei genuri de raţionamente inductive. Cel mai cunoscut consta în inducerea unei proprietăţi de la o parte a membrilor unei clase la întreaga clasă. De exemplu, constatând ca penajul corbilor văzuţi pana acum e negru, vom induce aceasta proprietate pentru toţi corbii, şi vom spune: "Toţi corbii sunt negri". Exista apoi raţionamente de inducere a unei reguli. Se da de pilda, seria ABM CDM EFM GH şi se cere subiectului să precizeze litera care urmează să fie scrisa în aceasta serie. Răspunsul corect va fi obţinut daca, din examinarea seriei, subiectul induce regula: "După fiecare doua litere consecutive din alfabet urmează litera <<M>>". în sfârşit, a treia categorie de raţionament inductiv este cel de inducere a unei structuri. Să consideram de exemplu expresia: "Avocatul este pentru clientul sau ceea ce medicul este pentru : (a) bolnav; (b) medicina". Sarcina consta în a stabili care dintre cele doua alternative este corecta. Rezolvarea acestei probleme este posibila daca subiectul reuşeşte să descopere relaţiile ( = structura) dintre primii doi termeni şi apoi sa o inducă asupra următorilor doi termeni. Pentru a înţelege mai bine operaţiile de gândire implicate în raţionamentul analogic, să-l scriem la forma generală: A : B : : C (D1, D2). ("A este pentru B, ceea ce este C pentru D1 sau D2 "). Dacă descompunem raţionamentul reclamat de această sarcină în componente ( = operaţii primitive, minimale) atunci inducţia pune în joc şapte componente: codarea (encoding) , inferenţa, punerea în corespondenta (mapping), aplicarea structurii descoperite, compararea, justificarea, răspunsul. În cazul raţionamentului analogic de mai sus subiectul procedează astfel: codează A şi B, inferează mulţimea de relaţii dintre A şi B; codează C; pune în corespondenta prima parte a analogiei (A:B) cu cea de-a doua: C (D1, D2); aplica relaţia descoperită între A şi B la dubletul format de C şi o variabila ideala (I) care satisface aceasta relaţie; codează D1 şi D2 ; compară D1 cu I şi D2 cu I; justifică selecţia făcută; răspunde.

Cele şapte componente oferite ca ilustrare pentru raţionamentul analogic sunt prezente şi în celelalte tipuri de raţionament inductiv. Ele dovedesc complexitatea procesului gândirii, care, în actualul stadiu de dezvoltare al psihologiei face obiectul unei analize componenţiale. Astfel, psihologia raţionamentului promovează un nivel de analiză mai adânc decât logica şi totodată mai extins, orientând investigaţiile şi spre componentele ignorate de logica (ex: codarea informaţiei din premise) dar absolut necesare pentru desfăşurarea raţionamentului. Aceasta "indică faptul că logica formală şi mentalul uman sau psiho-logica nu sunt identice. Teoria componentială a raţionamentului şi-a găsit o exprimare topologica în modelul lui Rumelhart şi Abrahamson. Ei susţin că fiecare termen al unui raţionament analogic este reprezentat intr-un spaţiu mental multidimensional. Probabilitatea alegerii alternativei optime în raţionamentul analogic este cu atât mai mare cu cât "distanţa psihică" dintre variabila ideală I şi alternative (D1) este mai mică. Cercetările de cronometrie efectuate până acum au confirmat această ipoteză.

(2). Raţionamentul deductiv. În raţionamentul deductiv nu se mai pune problema inducerii unor reguli – sau structuri – ca în cazul raţionamentului inductiv – ci pe baza unor reguli stabilite se urmăreşte obţinerea de noi cunoştinţe. Exista trei tipuri de raţionament deductiv: a) raţionamentul silogistic; b) raţionamentul ipotetico-deductiv; c) raţionamentul linear. Modelele psihologice elaborate pentru explicarea lor sunt dezvoltate diferenţiat, de aceea vor fi prezentate separat.

Raţionamentul silogistic. Toate modelele psihologice ale raţionamentului silogistic pornesc de la reconsiderarea statutului erorii de raţionament. Daca pentru logica eroarea logica este considerata pur şi simplu ca abatere de la norma, în psihologie, eroarea este principala piatra de încercare a modelelor propuse. Orice model psihologic care nu explica erorile de raţionament este considerat lipsit de viabilitate. Principalele erori ce apar în raţionarea silogistica sunt cunoscute de la logica: eroarea termenului mediu nedistribuit; eroarea deducerii unei concluzii din doua premise particulare, eroarea de conţinut etc.

Principalele modele elaborate pentru explicarea proceselor psihologice ce au loc în raţionamentul silogistic sunt următoarele:

Modelul lui Erickson. Erickson considera ca efectuarea unui silogism cuprinde următoarele etape: a) reprezentarea ( = proiecţia informatei din premise în mintea noastră ), care ia forma similara cu diagramele Venn; b) combinarea reprezentărilor; c) alegerea etichetei verbale, pentru descrierea concluziei.

Sa consideram următoarea schema de raţionament:
Toţi M sunt P
Toţi M sunt S

Deci, unii S sunt P. Aceasta schema ilustrează un silogism de figura a treia, modul Darapti (AAI). El are la baza o reprezentare a informatei (analoagă diagramelor Venn) prezentata în fig. 5.1. a) Dar informaţia conţinuta în premise mai poate fii prezentata şi în alt mod (fig. 5.1. b) în condiţiile în care M ≡ P≡ S.

In acest caz, mai sunt posibile încă doua concluzii:
Toţi S sunt P
Toţi P sunt S.

Exemplu: Toţi oamenii sunt raţionali
Toţi oamenii sunt potenţiali creatori
Toţi cei potenţiali creatori sunt raţionali
Toate fiinţele raţionale sunt potenţial creatoare.

Aşadar, din aceleaşi premise se pot extrage trei concluzii în loc de una, daca facem uz de o alta reprezentare a informatei din premise. Cercetările întreprinse de Erickson şi Mayer au arătat că nici unul din subiecţii investigaţi nu a folosit ambele reprezentări ale informatei (60% au preferat sa o codeze sub forma identităţii sferei noţiunilor din premise, 40% sub forma incluziunii). Pe baza acestor date se considera ca deficientele de raţionament se datorează limitelor de reprezentare a informatei. Cu alte cuvinte, oamenii procedează logic, dar sunt extrem de limitaţi în extragerea (reprezentarea) informatei conţinute în premise.

Modelul propus de Erickson surprinde „numai o parte din complexitatea procesului silogistic", fapt ce a justificat construirea unor modele alternative.

Modelul lui Johnson-Laird. Johnson-Laird porneşte de la necesitatea analizei ecologice „in situ" a raţionamentului (= sarcinile silogistice sunt exprimate în limbaj natural iar subiecţii sunt rugaţi sa tragă concluzii, nu sa aleagă concluzia corecta dintre cele oferite de psiholog în laborator). El considera ca asertarea concluziei silogismului presupune următoarele etape (componente):

a) Reprezentarea premiselor. Aceasta reprezentare este analoga dar nu izomorfa cu diagramele Venn. Mai precis, Johnson-Laird considera ca „subiecţii îşi reprezintă o clasa prin imaginea unui număr arbitrar dintre membrii săi ".

b) Combinarea euristica a reprezentărilor premiselor;

c) Asertarea unei mulţimi de concluzii sub forma „experimentului mental";

d) Testarea concluziilor (= selectarea numai a acelor / acelei concluzii care sunt conform cu regulile logicii).

Deci, regulile logicii nu apar în ghidarea efectiva a raţionamentului care se desfăşoara după reguli euristice, ci în selectarea concluziilor, în stadiul final ca norma de validare. Daca la Erickson omul procedează logic, dar erorile survin ca urmare a deficientelor în reprezentarea informaţiei, în modelul lui Johnson-Laird, omul procedează euristic, iar erorile sunt rezultatul insuficientei resurselor (de timp, atenţie etc.) necesare pentru testarea logica a resurselor obţinute euristic. Deşi modelul explica multe dintre distorsiunile ce apar în raţionare, el rămâne încă vag, lăsând în suspensie – de pilda – problema factorilor care determina alegerea euristicilor utilizate în raionare.

Modelul probabilităţilor subiective. Acest model la elaborarea căruia au concurat McGuire şi Wyer, încearcă sa surprindă imixtiunea factorilor conativi (afecte, dorinţe, emoţii) în procesul de raionare. Wyer susţine ca, în vederea deducerii concluziei, subiecţii identifica în prealabil (subconştient) pe cea mai dezirabilă şi cea mai indezirabila concluzie care pot fi extrase din premise. Aceste concluzii care circumscriu spectrul concluziilor posibile, sunt folosite ca „ancore", ca puncte de reper în funcţie de care se apreciază probabilitatea unei concluzii. Dintre concluziile posibile se selectează cele mai probabile subiectiv adică cele mai apropiate de concluzia dezirabilă şi care satisfac şi o parte din criteriile logice (sau pretins logice). Erorile apar prin supraponderarea dorinţelor în dauna logicii. Modelul este viabil îndeosebi pentru raţionamentele subiacente relaţiilor interpersonale; ele stau la baza constituirii unor mecanisme de apărare (ex. raţionalizarea). în ştiinţa, raţionamentul este mai puţin influenţat de factorii emoţionali, motivaţionali. Mecanismul selectării concluziei pe baza probabilităţii sale subiective funcţionează însă şi fără implicarea factorilor conativi. S-a efectuat următorul experiment [17]. Unui lot de subiecţi li s-a citit caracterizarea a doua companii economice. Nu s-a făcut nici o referinţa la profitul lor actual, dar una dintre aceste companii a fost caracterizata în culori mai favorabile. S-a cerut subiecţilor sa numească întreprinderea care în viitor va avea profitul cel mai ridicat. Corect ar fi fost sa nu se ofere nici un răspuns (pentru ca premisele nu făceau posibil acest lucru) sau sa se considere ca profiturile vor fi aproximativ egale. Subiecţii din lotul de au apreciat insa ca întreprinderea descrisa în culori favorabile va avea un profit mai ridicat. Aceasta concluzie se explica prin probabilitatea subiectiva mai mare ce i-a fost acordata, subiecţii considerând mai probabil un profit ridicat pentru o întreprindere cu „calităţi pozitive". în concluzie, se poate spune ca estimarea probabilităţii subiective influenţează procesul de deducere a concluziei, dar că aceasta estimare nu este determinata exclusiv de factori conativi.

Modelele prezentate sunt mai degrabă complementare decât exclusive. Ele se completează reciproc. Fiecare e deschis perfecţionărilor ulterioare

Cercetările psihologice mai vechi şi mai noi asupra silogismului au pus în evidenta anumite comportamente raţionative specifice, determinate atât de forma premiselor (efectul de atmosfera) cat şi de figura în care se desfăşoară silogismul (efectul figural).

Efectul de atmosfera consemnează următoarele tendinţe în deducerea concluziei: a) când cel puţin o premisa este negativa, concluzia cea mai frecvent acceptata este negativa b)daca cel puţin o premisa conţine cuantificatorul particular („unii"), concluzia cea mai frecvent acceptata îl va conţine de asemenea; c) daca se exclud cele doua situaţii anterioare, concluzia cea mai frecvent acceptata va fi o judecata universal afirmativa.

Efectul figural, a fost pus în evidenta de psihologul englez Johnson-Laird [9]. El a observat ca 85% dintre subiecţii cărora li se prezintă un silogism în figura a IV-a

A – B
B - C, tind sa deducă o concluzie de forma A – C.

In schimb, acelaşi silogism, reformulat în figura I, deci cu premisele:
B – A

C – B ii determina pe 85% dintre subiecţi sa opteze pentru o concluzie de forma C – A. Pe baza acestor date, Johnson-Laird susţine ca „anumite figuri ale silogismului exercita o puternica influenta asupra formei concluziei" [9, p.123].

(3) Raţionamentul linear. Raţionamentul linear este o specie de raţionament tranzitiv. El are doua premise, fiecare descriind o relaţie dintre doi temi. Cel puţin un item este prezent în ambele premise. Subiectului i se cere sa determine relaţia dintre doi itemi neadiacenţi (= care nu apar în aceeaşi premisa ). De exemplu, se dau premisele:
Ion este mai mare ca George
Nicu este mai mic ca George

Se cere subiecţilor sa stabilească cine este cel mai mare dintre cei trei? Răspunsul corect este: „Ion este cel mai mare".

Pentru a explica modul în care subiecţii au ajuns la aceasta concluzie, s-au elaborat mai multe modele ale raţionamentului linear. Cel mai bine articulat este modelul imagistic [5] care susţine ca deducerea concluziei are la baza operaţii asupra imaginilor. Subiecţii codează primii doi itemi sub forma unor imagini stilizate, ordonate după relaţia: „mai mare". Aceste imagini sunt „fixe". Cel de-al treilea termen este reprezentat – după cum arata rapoartele de introspecţie – printr-o imagine mobila , care e plasata fata de celelalte doua conform cu relaţia de ordonare după mărime. Concluzia, spun adepţii modelului imagistic, consta în traducerea în expresie verbala a informaţiei extrase din aranjarea spaţiala a imaginilor.

In replica, modelul lingvistic [3, 7] pune accentul pe aspectele lingvistice ale raţionamentului. H. H. Clark porneşte de la premisa ca „dificultăţile principale inerente în multe probleme de raţionament nu se datorează proceselor cognitive specifice acestor probleme ci limbajului în care acestea sun exprimate" [3. p.112-113]. Pentru a ilustra influenta factorilor lingvistici în procesul de raţionare vom considera doar principiul congruentei elaborat de H. H. Clark. Potrivit acestui principiu, înainte de a deduce concluzia raţionamentului linear, subiectul procedează la o reformulare a premisei a doua. în loc de „Nicu este mai mic ca George" va formula „George este mai mare ca Nicu". în acest fel, informaţia conţinuta în a doua premisa e făcuta congruenta cu premisa I şi cu întrebarea pusa subiecţilor. Abia apoi, după stabilirea congruentei informaţiilor se deduce concluzia. Exista o serie de dovezi experimentale care susţin acest proces [7].

In ultima vreme se marşeaza pe o teorie mixta asupra raţionamentului linear. Se considera ca în raţionamentul linear subiecţii fac apel atât la operaţii lingvistice cat şi la operaţii spaţiale. Mai întâi ei decodează informaţia exprimata verbal în premise; apoi o recodeaza în imagini spaţiale intr-o forma care permite efectuarea inferenţei tranzitive. în cele din urma, procedează la recodarea verbala a concluziei [16, p.182]

(b) Raţionamentul ipotetico-deductiv (condiţional). Analiza psihologica a raţionamentului condiţional este mai puţin avansata decât în cazul celorlalte forme de raţionament. Acest fapt se datorează, în primul rând, naturii ambigue a condiţionalului; sub una şi aceeaşi expresie condiţionala se poate ascunde:

a) o relaţie de antrenare logica

Ex.: Daca e ziua, atunci e lumina

E ziua
Deci, e lumina.

b) o relaţie cauzala

Ex.: Daca ploua, asfaltul este ud

Ploua
Deci asfaltul este ud.

c) o regula de producere

Ex.: Daca e frig atunci aprinde focul

E frig
Deci, aprinde focul.

Ascunzând relaţii diferite, e de presupus ca şi procesul efectiv de raţionare să se desfăşoare diferit. Deocamdată, cercetările asupra raţionamentului condiţional au pus în evidenta faptul ca multe erori provin din interpretarea propoziţiilor condiţionale ca bicondiţionale, din inabilitatea de a utiliza informaţia din enunţurile condiţionale negative şi din greşita interpretare a operatorului „non"[16].

Este foarte important de subliniat faptul ca raţionamentul nu se desfăşoară intr-un vacuum mintal; orice raţionament se desfăşoară în interiorul unei scheme cognitive (raţionamente intraschematice) sau intre scheme (interschematice) [8]. Influenta exercitata de aceste structuri de cunoştinţe sau scheme este şi mai puternica atunci când raţionamentul se desfăşoară în condiţii de incertitudine [17]. în general, schemele cognitive constituie:

criteriu de acceptare sau respingere a informaţiei cuprinse în premise; de ex.: schemele depresive ale unui pacient vor favoriza acceptarea unor premise pesimiste, defavorabile subiectului în procesul de raţionare;

sursa de informaţie noua din care sa derive o concluzie;

justificare sau verificare a concluziei obţinute din anumite premise.

In final, sa notam ca cercetările de psihologie transculturală au arătat ca diferenţele interculturale obţinute la sarcinile de raţionament sunt nesemnificative în comparaţie cu variaţiile mari dintre rezultatele obţinute – în interiorul aceleiaşi culturi – de subiecţii şcolarizaţi faţă de cei neşcolarizaţi. în consecinţa, se pare ca şcolarizarea (care sporeşte competenta lingvistica a subiecţilor) este mai importanta decât mediul socio-cultural.


3. REZOLVAREA DE PROBLEME
Al doilea aspect esenţial al componentei operative a gândirii – strategiile rezolutive ­– se releva în procesul rezolvării de probleme. Activitatea gândirii este solicitata în mod esenţial de probleme, care pot avea grade de dificultate diferite, după cum pot aparţine unor tipuri foarte variate. în termeni psihologici, o problema se defineşte ca un obstacol sau o dificultate cognitiva care implica o necunoscuta (sau mai multe) şi fata de care repertoriul de răspunsuri câştigat în experienţa anterioara apare insuficient sau inadecvat. Rezolvarea problemei înseamnă depăşirea obstacolului / dificultăţii, recombinând datele experienţei anterioare în funcţie de cerinţele problemei. O. Selz şi M Wertheimer considera problematica – o situaţie ce prezintă o „lacuna acoperita", un element criptic, iar M. Mager releva caracterul de „situaţie deschisa", generatoare de tensiune psihica, odată cu nevoia de „închidere" a structurii incomplete. O situaţie problematica presupune un conflict cognitiv creat de raportul dintre cunoscut şi necunoscut, o „disonanta" interna iscata de decalajul intre resurse actuale şi cerinţe, rezolvarea însăşi impunând tatonări repetate, deci un efort de voinţa. în sensul arătat, constituie probleme nu numai cele din domeniul matematicii sau fizicii, dar şi din domeniul tehnic, precum şi din oricare altul. De pilda, determinarea unei plante (la botanica), analiza sintactica a unei fraze (la gramatica), un comentariu de ordin stilistic (la literatura) etc., reprezintă la rândul lor, probleme pentru ca impun depăşirea cognitiva a unui obstacol sau a unei dificultăţi.

Ca metode de investigare a procesului rezolutiv se utilizează: tehnica „gândirii cu voce tare", înregistrarea mişcărilor oculare, consemnarea altor comportamente sau indicatori (de exemplu, reacţiile electrodermale) ş.a. Tehnica „gândirii cu voce tare" – cunoscuta de peste sase decenii în psihologie – impune subiectului sa dezvăluie în cuvinte mersul gândirii, intenţiile ce se conturează, ipotezele care apar pe parcurs, deci întreg conţinutul conştiinţei legat de rezolvarea problemei, ceea ce se consemnează intr-un protocol fidel. Pe baza acestor relatări verbale se reconstituie apoi pas cu pas, pe unităţi sau secvenţe determinate întreg procesul dezvoltării. Desigur, procesul căutării (în limbaj interior) se desfăşoară rapid, astfel încât nu toate detaliile sale ajung să se reflecte în verbalizările subiectului. Suprapunerea protocoalelor poate oferi totuşi o imagine satisfăcătoare asupra procesului gândirii. Practic, protocolul este descompus în fraze scurte, care se etichetează şi numerotează. Frazarea se bazează pe o evaluare a ceea ce constituie un episod, o referinţa, un fapt. Procesul rezolvării se poate reda sub forma unui graf cu arborescente, numit graf-arbore, care descompune demersul respectiv în etape şi paşi mai mici, arătându-se ramificaţiile urmate.

Înregistrarea mişcărilor oculare, mai exact a traseelor oculare (sacade, zone de fixare a atenţiei etc.), poate dubla relatarea verbala a subiectului, astfel ca din sincronizarea acestor doua feluri de informaţii sa se poată surprinde mai bine procesul de rezolvare. Înregistrarea mişcărilor vizuale poate suplimenta deci comportamentul verbal, datele obţinute se vor suprapune sau completa reciproc, exteriorizând procesul rezolutiv în vederea unei analize experimentale.

Iniţial, o asemenea metoda combinata s-a utilizat în studierea jocului de şah pentru a urmări dinamica activităţii de explorare-căutare înaintea efectuării unei mişcări. în paralel, s-au studiat şi şahiştii orbi, care se bazează pe simţul tactil-kinestezic pentru examinarea poziţiilor pe tabla de şah, exteriorizând astfel în mai mare măsura pe plan motric procesul gândirii.

In rezolvarea de probleme alternează de regula, strategii sistematice – uneori algoritmice – şi strategii euristice. Strategiile algoritmice cuprind scheme de lucru fixate în prescripţii precise, care pot fi învăţate, asigurând obţinerea certa a rezultatului.

In definiţie exacta, algoritmul este o prescripţie precisa ce nu lasă loc arbitrarului, prescripţie care permite ca, plecând de la date iniţiale – variabile în anumite limite – sa se ajungă la rezultatul căutat ( A.A. Markov). Trei note apar ca fiind definitorii pentru ceea ce se numeşte algoritm: caracterul precis determinat, valabilitatea sa pentru o clasa întreaga de probleme şi finalitatea certa.

Daca ne gândim, de exemplu, la rezolvarea unei ecuaţii de gradul II, de forma completa, aceasta urmează o schema precisa data de formula.

In care se arata suita de operaţii necesare pentru a ajunge la rezultat. Fiecare simbol indica o acţiune: -b înseamnă a lua coeficientul termenului de gradul întâi cu semn schimbat, b2 indica mulţimea lui b cu el însuşi s.a.m.d. Exemplul dat ilustrează ceea ce se poate numi o prescripţie algoritmica. Ea este completa, analitica şi avansează secvenţial.

In mod analog se pot propune prescripţii de tip algoritmic pentru analiza sistematica a unei fraze sau pentru recunoaşterea unei planete, nota algoritmica formează doar canavaua schematica a activităţii. Intr-o schematizare grafica întreaga desfăşurare poate fi redata printr-un „ arbore" cu ramificaţii dihotomice care comporta deci, la fiecare nod, decizii binare (fig.5).

In fata unei probleme noi sau complexe, pentru care nu se cunosc încă proceduri tipice, rezolvitorul nu se mai poate baza pe un set de reguli (algoritm) care sa-i garanteze obţinerea soluţiei. Teoretic, el se va afla în fata unui număr mare de alternative posibile, care nu pot fi triate toate, astfel încât se impune utilizarea unor strategii euristice. H. Simon, laureat al premiului Nobel, arata ca rezolvarea de probleme este caracterizata, teoretic, ca un proces de căutare şi parcurgere de la un capăt la altul a unui arbore poate, mai exact, a unui graf orientat), a cărui noduri reprezintă stări de fapt sau situaţii şi ale cărui ramuri sunt operaţii care transforma o situaţie în alta. Graful conţine un nod de plecare şi unul sau mai multe noduri-scop. A rezolva o problema înseamnă a găsi o secvenţa de operaţii care transforma situaţia de plecare în situaţie-scop, adică un drum de la nodul de start la nodul-scop. Succesul unui rezolvitor de probleme consta în capacitatea de a decupa pentru investigare doar o mica parte din ansamblul de posibilităţi (alternative) pe care-l comporta teoretic problema, decupare în măsura sa duca totuşi la rezultatul corect. Aceasta selecţie are loc prin procedee euristice, raţionamente neformalizate care urmează scheme fluente. Raţionamentul euristic este, prin excelenta, de natura probabilista, dar teoria probabilităţilor se aplica aici numai calitativ (G. Polya).

Pentru exemplificare, sa ne gândim la jocul de şah, mai exact la un moment al unei partide, când pe tabla de şah s-ar afla numai 10 figuri albe şi 10 negre, prezentând fiecare posibilitatea ( în medie) a cate 6 mutări. Se estimează ca pentru a găsi cele 2 mutări optime următoare ar trebui sa se cerceteze 640 posibilităţi, ceea ce evident ar depăşi capacitatea unui subiect uman. Un calculator ar putea efectua o asemenea operaţie intr-un număr foarte mare de ani. Este necesar deci sa intervină o alegere euristica a strategiilor, jucătorul nu poate explora practic toate posibilităţile ( alternativele). Din experienţa îndelungata a jocului de şah – în primul rând a marilor maeştri – se extrag moduri de abordare euristica, ce pot fi introduse şi în programul calculatorului. Asemenea abordări ar fi: căutaţi sa obţineţi controlul centrului înainte de a ataca asiguraţi regele, nu scoateţi dama în joc prea devreme, dezvoltaţi caii înaintea nebunilor etc. Constituie prescripţie sau regula euristica orice principiu sau procedeu care reduce sensibil activitatea de căutare a soluţiei. Fireşte, asemenea reguli nu garantează soluţia – aşa cum se întâmpla în strategiile algoritmice – dar pot duce în multe cazuri la rezolvare în mod economic şi cu o anumita flexibilitate.

In studii asupra rezolvării de probleme şcolare de matematica, I. Radu [12] constata – utilizând tehnica „ gândirii cu voce tare" – ca ansamblul protocoalelor individuale nu acoperă nici pe departe graful total prevăzut în mod teoretic. Subiectul nu procedează la inventarierea explicita a tuturor cailor; el se angajează pe un drum sau altul , fără sa se sprijine pe mijloace analitice desfăşurate.

Euristicile pot fi generale sau specifice unei subclase de probleme. Dintre euristicile generale, cele mai cunoscute sunt următoarele: analiza mijloace-scop şi analiza prin sinteza propusa de Rubinstein.

Analiza mijloace-scop(means-ends analysis) a fost recomandata de Simon şi Newell. Ea porneşte de la descompunerea problemei în starea iniţiala (So) (=datele problemei) şi starea finala (Sf) (soluţia problemei sau numele acestei soluţii). Rezolvarea problemei consta în detectarea diferenţelor dintre cele doua stări şi reducerea succesiva a acestor diferenţe pe baza unor reguli pana la anularea lor. Aceasta euristica, formalizata şi implementata a constituit programul G.P.S (General Problem Solving) care a demonstrat în chip original unele din teoremele logicii matematice.

Analiza prin sinteza este procesul prin care obiectul, în procesul gândirii, este inclus în relaţii noi, gratie cărora i se conferă proprietăţi noi, exprimabile în noţiuni noi, dezvăluindu-se astfel un conţinut informaţional nou. Avem de-a face cu o alternanta foarte rapida intre percepţie şi gândire; procesul de rezolvare se produce mai curând simultan, la niveluri diferite -(senzorial şi logic-noţional)- fapt care are drept rezultanta exterioara reformularea continuă a problemei. De aici şi remarca generala a psihologului amintit examinând o problema oarecare o reformulăm şi reformulând-o o rezolvăm, astfel încât procesul rezolvării ne apare – în expresie exterioara - ca un şir de reformulări . Din punct de vedere logic am spune ca informaţiile obţinute în procesul rezolvării îşi schimba funcţia, din indicativa în imperativa. Revenind prescriptive, aceste conţinuturi informaţionale orientează mersul ulterior al rezolvării problemei, determinând pe rezolvitor sa aleagă anumite ramuri ale arborelui rezolutiv şi nu altele.

Utilizarea euristicilor în procesul rezolutiv sta la baza dihotomiei experţi-novici. Datele furnizate de psihologia rezolvării de probleme dovedesc ca problemele sunt rezolvate diferit de experţi fata de novici. La rezolvarea problemelor de fizica de pilda exista doua deosebiri importante: a)experţii îşi organizează cunoştinţele în unităţi semnificative; novicii procedează pas cu pas; b) experţii rezolva problemele pornind de la cunoscut la necunoscut; novicii pornesc de la variabila recunoscuta, fac apel la ecuaţia în care ea apare şi pe baza ei încearcă sa calculeze acesta variabila (deci pornesc de la necunoscut spre cunoscut) [10].
sursa....

_________________________________________________
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]

Daca intr-o zi iti vine sa plangi,cauta-ma!Nu promit sa te fac sa razi,dar voi plange alaturi de tine! Daca intr-o zi iti vine sa fugi,cauta-ma! Nu promit sa te opresc,dar voi fugi alaturi de tine! Daca itr-o zi ma cauti si nu iti raspund,vino! Poate am eu nevoie de tine!
avatar
Lucica
FONDATORI
FONDATORI

Mesaje : 739
Data de inscriere : 14/10/2010
Varsta : 38
Localizare : OLT

http://olteanca.forumulmeu.ro

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum